Filmul Jackie Recenzie

Am decis să scriu în sfârșit această recenzie pentru a elibera din tensiunea mea pentru că Jackie a fost dat la o parte și a rămas prăfuit. Totodată, cei de la Editura Corint au publicat în această perioadă  Povestea nespusă a Jacquelinei Bouvier Kennedy Onassis.  Am văzut acest film într-o seară aglomerată, deoarece cei de la Cinema City au decis să-l ruleze doar seara târziu, iar de când am văzut trailerul pentru prima dată știam că trebuie să-l vizionez pe ecranul mare. Filmul se deschide cu o tăcere mormântală, care apoi îți trezește fiori prin coloana sonoră, care-ți intră în piele și te copleșește. Nu știam foarte multe despre soția celebrului Kennedy, dar după acest film am dezvoltat o fascinație și admirație față de această femeie care m-a impresionat cu intențiile și realizările sale. Regizorul reușește să transpună acea voce neauzită de public, o femeie în toată regula care ar fi dorit să schimbe în bine o națiune în dezvoltare. Pe lângă loialitatea și corectitudinea de care dă dovadă prin sticla care reda doar în alb-negru pe atunci, reușim să facem cunoștințe cu O Primă Doamnă manevrată de o echipă întreagă. Marea schimbare e declanșată de evenimentul tragic produs în Dalas, când soțul ei, Președintele Americii de atunci, este asasinat sub ochii ei. Atunci s-a văzut cu moștenirea soțului ei în mâini, rămânînd ca ea să decidă cum va pleca din această lume unul din cei mai importanți bărbați ai unei națiuni.

"I've grown accustomed to a great divide between what people believe and what I know to be real."

"People like to believe in fairy tales. 

And you? 

 I believe that the characters we read about on the page and that being more real than the man you stand beside is."

După moartea soțului, Jackie rămâne marcată de moment și despre oamenii care tratează trecerea în neființă a soțului ei cu o pasivitate incredibilă. Filmul expune imoralitatea politică și un feminism încleștat de presiune. În foarte multe scene, personajul principal feminin este filmat cu spatele și se îndepărtează de cameră. Ceea ce m-a fascinat este modul în care filmul se învârte în momentul morții lui Kennedy, pentru că filmul exploatează acest moment din mai multe unghiuri și modul în care sunetul glontelui este introdus în film produce un mare impact. Șocul este produs și de faptul că avem o imagine clară a impactului, într-un sfârșit, iar totul se oprește, este ca un moment atemporal de tragism, în care reacția actorului și a actriței ajung să depășească cel mai înalt prag. Din multe puncte de vedere, filmul lui Pablo Larraín este unul perfect și nu înțeleg de ce a fost ignorat și nu a fost lăsat să strălucească.

Nu vreau să fiu un răutăcios, pentru că o îndrăgesc pe Emma Stone, dar mie-mi place ca premiile să fie câștigate pe merit. De aceea eu cred că Natalie Portman a câștigat oscarul într-un mod veritabil cu Black Swan și ar fi trebuit să câștige și anul acesta cu Jackie. Bineînțeles, am văzut și concurența, iar singura care s-ar apropria de o performanță la fel de bună ar fi Isabelle Huppert.