Profesorul de Charlotte Brontë (Recenzie)
Profesorul a văzut lumina tiparului în 1857, după moartea scriitoarei, fiind publicat cu aprobarea soțului Arthur Bell Nicholls. Cu toate că romanul a fost scris înainte de Jane Eyre (publicat in 1847), romanul a fost respins de multe edituri, Charlotte renunțând la idee, trecând mai departe, lucrând la romanul care urma s-o facă văzută. Nu știm cu exactitate de ce romanul nu a fost publicat inițial, dar poate să aibă legătură cu temele abordate și discursul personajului masculin.
Spre deosebine de Jane Eyre, în acest roman accentul se pune pe un personaj masculin numit William Crimsworth. Totul se învârte în jurul lui și-l ascultăm, pentru că ni se amintește de multe ori că tot ce a scris, a scris pentru tine cititorule. William este un bărbat care trăiește precum o corabie în mijlocul Atlanticului, doar că plutește în derivă. Nu este sigur ce vrea, nu acționează de la bun început și privim un personaj disperat, care parcă are nevoie să fie împins de la spate.
„Îmi amintesc că pe atunci mulți mă făceau zgârcit, iar eu atenuam acest reproș cu plăcuta consolare că este mai bine să fii neînțeles acum, decât respins mai târziu.”
- (referindu-se la traiul lui de la început, în chirie, având o viață modestă, din cauza salariului oferit de fratele său Edward)
Colecția de Clasici, Editura Corint
Rivalitatea bărbaților și denigrarea
Romanul are ca incipit o scrisoare nesfârșită scrisă de William, adresată prietenului său Charles. William își expune nemulțumirile față de viața lui profesională și drumul în viață incert. Într-un final acceptă să lucreze ca funcționar pentru fratele său înstărit, Edward, care este invidios pe capacitățile fratelui său, William. Vede că este inteligent și în loc să-l sprijine, preferă să-i facă viața un chin, dându-i o leafă foarte mică pentru viața din Anglia de atunci. Viața de funcționar pentru William este ca o damnare continuă, traducerile repetitive și stilul de viață strâmtorat îl face să cadă des pe gânduri și ni se adresează tot timpul nouă, de parcă ar trebui să-i dăm un sfat sau doar să-l ascultăm. Nu avem o explicație de ce există această ruptură în familie, avem doar o scenă în casa lui Edward, în care William este jignit, de parcă este menit să trăiască de pe o zi pe alta, fără un viitor sigur, în timp ce-și admira tabloul care o înfățișa pe mama sa - subliniid cât de tare seamănă cu mama lui. Atât Edward, cât și Hunsden, demonstrează cum bărbații între ei sunt foarte răi când vine vorba de comparații, avere, căsnicie și...le place bârfa.
 |
| Colecția Romane Nemuritoare, Editura Litera |
De la funcționar, la profesor în Belgia
William începe să predea într-o școală de băieți, deținută de Monsieur Pelet, care parcă este salvarea lui, foarte amabil și deloc ce întâmpina în țara natală. La scurt timp după ce-și exercită meseria este abordat de directoarea școlii vecine, Zoraïde Reuter, vrând să-l angajeze la școala ei, dedicată doar fetelor. William acceptă să predea la școala de fete, iar ceea ce urmează începe să-i amintească de interacțiunile avute când era funcționar. În Belgia este trădat și se comportă ceilalți din jur cu el ca și cum este necopt și naiv. Cumva își confruntă adversarii, urmând mai apoi să existe câteva surprize legate de acest conflict între directori și personajul principal.
„Oricât de tinere, de frumoase și de strălucitoare erau multe dintre elevele mele, pot să spun cu toată sinceritatea că n-au văzut niciodată la mine alt comportament decât acela pe care ar fi putut să-l aibă față de ele un tutore auster. Dacă cineva se îndoiește de acuratețea acestei afirmații, considerând că ar conține mai multă renunțare conștientă și stăpânire de sine decât este dispus să creadă că posed, atunci îl rog să ia în cosniderare împrejurările următoare, care, deși îmi reduc meritele, îmi confirmă sinceritatea.”
Scanarea animalică incontrolabilă
Munca la școala de fete era total diferită față de prima școală în care preda, elevele erau mult mai vocale, nu erau intimidate și li se părea amuzant accentul noului profesor. William a fost nevoit să se impună, urmând apoi să descrie întreaga clasă, trecându-și elefele prin filtrul lui animalic de bărbat, oferindu-ne descrieri legate de înfățișare, bagajul cunoștințelor și statut. Oricât de mult pune accent personajul pe faptul că nu a dat de înțeles că ar fi atras de vreo elevă, toate aceste descrieri demonstrează ca în interior se doar stăpânește și cumva afecțiunea este redată prin ton sau mustrări legate de scris sau dictarea avută.
William încearcă să nu-și lase partea animalică să iasă la suprafață, doar că afecțiune există pentru una dintre elevele lui, misterioasa Frances Evans Henri, care în mod neobișnuit se descurcă mai bine în scris față de multe fete din clasă. Acesta încearcă să o descoase, încearcă să afle mai multe informații despre aceasta, atât de la ea, cât și de la alte persoane.
„Romancierii nu ar trebui să oboseasă niciodată să studieze viața reală. Dacă și-ar face datoria cu conștiinciozitate, ne-ar oferi mai puține tablouri pline de contraste vii de lumini și umbre. Și-ar ridica rareori eroii și eroinele pe culmire extazului, și i-ar cufunda încă și mai rar în adâncurile disperării, pentru că, dacă gustăm rareori din plin bucuria acestei vieți, savurăm încă și mai rar amărăciunea acrită a chinurilor fără speranță. Firește, cu excepția cazului în care ne-am afundat ca animalele în desfătarea senzuală, am abuzat de capacitățile noastre de a simți plăcerea, le-am forțat, le-am stimulat, le-am suprasolicitat și, în cele din urmă, le-am distrus. Atunci, într-adevăr, am putea să ne trezim fără niciun sprijin, privați de orice speranță. Suferința noastră ar fi enormă, și cum i-am putea pune capăt? Ne-am rupt arcurile puterii, viața devine numai suferință, prea slabă pentru a concepe credința; moartea este întuneric, Dumnezeu, spiritele, religia nu mai au loc în mintea noastră prăbușită, în care lâncezesc amintirile hidoase și profane ale viciilor. Iar timpul ne duce pe marginea mormântului și devravarea ne îmbrâncește înăuntru, după ce am ajuns o zdreanță măcinată până în măduva oaselor de boală, stoarsă de durere, împinsă în noroiul cimitirului de călcâiul inexorabil al disperării.”
Lupta internă între profesionalism și sentiment
După prima interacțiune cu misterioasa lui elevă, William duce o luptă între ce-i cere inima și ce ar fi moral să facă. Se abține mult și lupta devine din ce în ce mai grea când i se cere de directoare să ofere meditații în particular domnișoarei Henri. Această proximitate reprezintă și-un prilej ca personajul principal să afle mai mult despre trecutul ei și cum a ajuns aceasta în Belgia, urmând la scurt timp ca această apropiere profesor-elevă să fie ruptă, pentru că le bagă bețe-n roate un alt personaj. Avem parte de o altfel de trădare, față de experiența acestuia în Anglia.
Impresia de roman neșlefuit și grăbit?
Spre final mi s-a părut grăbită acțiunea narațiunea, probabil din cauza faptului că Charlotte Brontë nu a avut cuvântul final în publicarea manuscrisului, dar mă bucur că am avut oportunitatea de a citi ceva diferit față de romanul ei celebru, pentru că este diferit atât prin perspectivă, abordare, cât și prin ton. Abia aștept să citesc Vilette, în care se exploră același scenariu ca-n Profesorul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu