RECENZIE: Un șir infinit de țestoase de John Green Recenzie
După o pauză de șase ani, John Green revine cu Un șir infinit de țestoase, un roman în care o adolescentă duce o luptă cu propriul ei corp, făcând-o să-și chestioneze întreaga ei menire. Aza suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă, devine o prizonieră a propriilor ei gânduri atunci când realizează că se poate îmbolnăvi și o macină aceste gânduri, că la un moment dat va fi gazda unei anumite bacterii îndreptând-o spre moarte. Dezintegrată datorită obsesiei de a preveni orice simptom, adolescenta se manifestă într-un anumit mod atunci când este acasă sau cu prietenii, iar când gândurile-i revin își dă seama că îi este din ce în ce mai greu să scape. Aza își dă seama că de fapt viața ei a început să fie duală atunci când îl întâlnește pe Davis. Își dorește să-l cunoască mai bine, mai ales când vede ce se află dincolo de ceea ce se zvonește, doar că gândurile ei au compus o avalanșă, iar urmările ei ar putea fi finale.
„Dar aveam în același timp și o viață, o viață oarecum normală, care continua. Ore sau chiar zile în șir, gândurile mă lăsau în pace și-mi aminteam ceva ce-mi spusese mama odată: prezentul tău nu e veșnic. Mă duceam la ore, luam note bune, scriam eseuri, vorbeam cu mama după pauza de prânz, luam cina, mă uitam la televizor, citeam. Nu eram tot timpul captivă în sinele meu sau în sinele multiplu. Nu eram numai nebună.”
„-Problema cu finalurile fericite, am spus, e că ori nu sunt tocmai fericite, ori nu sunt întocmai finaluri, înțelegi? În viața reală unele lucruri se îmbunătățesc, altele se înrăutățesc. Și apoi, într-un final mori.”
„Vedeam că-l răneam. Îmi dădeam seama după felul în care clipea. Îmi dădeam seama că nu înțelegea, că nu putea înțelege. Nu-l puteam învinovăți. N-avea nicio noimă. Eram ca o poveste cu un subiect plin de lacune de logică.”
„-Calcă inimi, nu cuvântul dat, Holmesy.”
„-Am senzația că s-ar putea să nu fiu eu la cârma propriei conștiințe de sine, am spus.”
„-Ai dreptate când spui că sinele nu e simplu, Aza. Poate nu e nici măcar singular. Sinele e o pluralitate, dar pluralitățile pot fi și ele integrate, corect? Să luăm curcubeul. E un singur arc de lumină, dar și șapte arce de lumină diferit colorate.
-Bine, atunci, mă simt mai degrabă ca șapte lucruri decât ca unul singur.”
Citind primul capitol și văzând cum această tulburare se manifestă, am rămas impresionat și șocat în același timp. La fel ca Sub aceeași stea, am fost introdus în narațiune ca și cum aș fi căzut într-o prăpastie alături de Aza, simțindu-mă neputincios în fața acestei adolescente care suferă de această boală. Un șir infinit de țestoase este un roman care atinge mai multe teme sensibile cum ar fi această boală care se manifestă pe mai multe planuri (cel al familiei, al prieteniei și al relațiilor). Confilctul pe care îl are protagonista cu ea însăși și șirul nesfârșit de gânduri marcat prin paragrafele lungi te fac să te simți inconfortabil și te face să te simți neputincios, pentru că manifestarea are loc în mintea adolescentei. Mi-au plăcut toate personajele. Ceea ce mi-a rămas întipărit în minte sunt părțile în care Aza vorbea cu specialistul și-i explica de ce nu există acea probabilitate să se îmbolnăvească și cum în adâncul ei voia să creadă acest lucru și nu putea. Mi-a plăcut cum relația ei cu Daisy, prietena ei cea mai bună care scria fan fiction Star Wars a fost surprinsă în mai multe stadii, Aza realizând felul în care este portretizată de prietena ei cea mai bună spre sfârșitul romanului. Întreaga intrigă în ceea ce privește dispariția lui Picket Senior nu m-a impresionat oarecum, dar mi-a plăcut cum a fost integrat în roman și a fost șansa protagonistei să-l cunoască pe Davis. Tema principală nu este iubirea, dar este un element important pentru firul narativ, pentru că o face pe ea să înțeleagă că ceea ce și-ar dori ar fi trebuit să fie ceva normal. Simbolul principal al romanului este această spirală care ajunge să o sugrume pe Aza, deoarece se strânge din ce în ce mai tare, spirala precum un șir infinit de gânduri care o atacă mereu nelăsând-o să scape. Tonul final al romanului este unul dulce-amar, ceea ce m-a făcut să nu vreau să mă dezlipesc de carte și să-mi doresc mai mult.
Comentarii
Trimiteți un comentariu