Ce ne spunem cand nu ne vorbim de Chris Simion Recenzie

“La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiţi pentru că nu ne cunoaştem. Dacă am ştii ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta şi nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări şi să aşteptăm răspunsuri, am alerga beţi, îmbătaţi de noi înşine fără nevoie de luciditate şi adevăr.”

Ce ne spunem când nu ne vorbim este o căutare a identității sub forma unui roman epistolar. Spun roman epistolar pentru că este format din corespondența celor două personaje, scrisorile fiind înlocuite de e-mailuri. Cele două personaje sunt Floarea Soarelui și Zmeul Albastru. Detaliile nu sunt multe de la bun început, dar suntem siguri de faptul că aceștia se află într-o stare de criză, că Floarea Soarelui a fost sufocată în această relație. Trecând prin conversația lor filosofică, tragem concluzia că ambele personale au greșit în relație. "Vreau să iubesc ceea ce ești, nu ceea ce îmi arăți că ești. Dacă nu știu cum ești, cum să te iubesc? Poți să îmi construiești câte măști vrei și poți să mă ții cât de departe vrei de tine, dar sufletul meu nu se va întâlni cu al tău, ci cu al măștilor prin care vrei să respiri. Minciuna e ca o doză de diazepam. Dă senzația că rezolvă, dar nu rezolvă nimic." Cititorul află din ce în ce mai multe, trecând peste acea barieră dintre cititor și personaj, deoarece acestea suferă de o lipsă a identității. Atât Floarea Soarelui, cât și Zmeul Albastru ating puncte sensibile din viața unui cuplu. Greșeala doare, moartea e din ce în ce mai aproape, ceea ce ne rămâne este să ne vorbim până totul se termină.

"În timp ce mor...o să îmi las bucăți din suflet pe marginea vieții tale. După ce nu o să mai fiu, să te oprești când ți-e dor, să le iei, să îți amintești cât de mult te-am iubit și să râzi. Tu nu o să crezi cât de mult te-am iubit decât atunci când nu o să mai fiu, pentru că atunci o să respiri mai greu. O să te aștept pe un colț de nor. Când plouă, să știi că m-am dezechilibrat. Nu știu cât de jos o să cad. S-ar putea ca în unele vise să te trezești cu mine în pat. Nu o să fac gălăgie. Cel mult o să-ți las pe pernă parfum de crini albi pentru ca dimineața să zâmbești."

Când am văzut prima dată această carte mi-a plăcut foarte mult titlul. Credeam că este o întrebare, dar de fapt n-a fost așa. Întrega carte este răspunsul întrebării ce ne spunem când nu ne vorbim? Conceptul cărții este de roman-basm cu doar două personaje, având nume simbolice. Atât Floarea Soarelui, cât și Zmeul Albastru depind unul de altul, deoarece Zmeul este înălțat spre cer, aproape de soare, cât timp și Floarea Soarelui depinde foarte mult de lumina oferită de soare. Floarea Soarelui poate fi orice femeie vulnerabilă, iar Zmeul poate fi orice bărbat care poate greși într-o relație, viață de cuplu sau căsnicie.

Structura cărții este destul de neobișnuită. Pe lângă acele e-mailuri există și ciornele, drafturile, care simbolizează vorbele spuse atunci când cele două personaje nu-și vorbesc, e ca o voce interioară. Din cauza structurii unii cititori pot fi bulversați sau obosiți, pentru că trecerea de la romanul structurat pe capitole la cel structurat pe o corespondență nu e foarte ușoară. Pătrunderea în această lume a romanului este bruscă, iar finalul îl scoate pur și simplu pe cititor și-l readuce în cotidian, la fel cum lucrează mecanismul basmului.

Temele și subiectele abordate au fost conturate filosofic, căutarea identității este intensă, fuga din calea morții este intensă. Se ilustrează dragostea în cadrul realului cu toate greutățile ei. Până la urmă cartea este o alegorie a iubirii, care poate fi înconjurată de moarte. Am omis să dau prea multe detalii despre subiectul romanului în prima parte a recenziei, pentru că vreau ca voi să puneți mâna pe carte și să începeți s-o citiți și să descoperiți singuri problemele celor două personaje.