În urmă cu ceva timp, iar acum pare un veac.

12.12.2013

     Încerci să o iei de la capăt, chiar dacă din alt punct de vedere poate n-ar mai avea are rost. În acest moment, în această secundă, cineva cade în deznădejde. Simte că se află într-o bulă transparentă pe care doar el o remarcă și de aceea simte câteodată că i se taie respirația. Liniștește-te, îți poate spune cineva, dar în acea clipă cuvântul nu mai are vreo putere. Simți cum sufletul vrea să strige, să scape de orice taină și uiți de ce-i în jurul tău. 

     Ce s-a întâmplat, ce-ai simțit, nu era pentru tine și cu toate că nu meritai ți s-a întâmplat. Ai fost umilit și ajungi să conștientizezi peste o perioadă cât de josnic ai ajuns pentru acea iubire pe care i-o purtai. Nicio infidelitate, doar loialitate și sinceritate deplină și într-un final te-ai ales cu o despărțire precară. Iubire părintească, frățească sau pasiune, toate pot lupta împotriva ta. Iubirea acționează împotriva ta chiar dacă n-ai făcut nimic, așa e firea ei, așa trebuie. Dar dacă o controlezi, devii un maestru. Dar cine a avut controlul deplin asupra ei? 

    Inima a îndurat, în timp ce sufletul mi-era rănit, dar am stat, am așteptat până ce totul s-a terminat. Am avut tăria doar să ripostez, prin diferite cuvinte, prin pagini scrise și rescrise, doar atât am avut de spus, că am...că am primit ce nu mi-era de-ajuns.  Nimeni nu poate simți bătălia inimii, chiar nici eu nu știu cum mai bate, după multe nopți uitate...uitate-n durere, în suspin și finalizate în zorii zilei, când trebuia să mă raportez la normalitate. Am ajuns în acel stadiu, în care râdeam de mine și de prostiile gândite de mine în trecut. Rostesc aceste cuvinte aplecând capul pentru că mi-e rușine de mine...mi-e rușine că a fost o vreme când mi-am pierdut speranța, ceea ce pentru un adevărat creștin e imposibil. Un singur lucru bun este că...am găsit-o, sau mai bine zis am recâștigat-o. Nu trebuie să judecăm pe nimeni, doar Dumnezeu ne poate judeca, dar dacă m-aș judeca pe mine însumi o parte din mine n-ar mai înceta. Ca toți oamenii, am greșit, dar am știut să mă echilibrez și să spun nu. Prima dată când am spus NU, a fost la aproximativ șapte ani, când duceam un calvar împreună cu mama și sora mea cea mare. Sursa coșmarului era tatăl meu, care-și pierdea mințile zi după zi de mai bine de zece ani. Am conștientizat că nu voi vrea vreodată să fiu ca el, în lume un fotbalist profesionist, și în casă un familist violent. Dacă ar exista un medicament, fie în fază de experiment, care mi-ar putea șterge scenele de violență verbală, fizică și psihică ar fi nemaipomenit. Însă, să fiu realist, nu există așa ceva. Un lucru ciudat s-a întâmplat tot la acea vârstă, primul DA. Adică, voiam opusul familiei mele, o familie oarecum normală. Nu știam ce voiam să fiu atunci când voi fi mare, dar voiam o familie fericită. Ciudat, nu? 

Nu-mi place să fiu rău, urăsc atunci când trebuie să fiu măcar cu un ultim mesaj să închizi subiectul și să arăți că nu poți fi bătaia de joc. Măcar acum când ai supraviețuit avalanșei de sentimente. Ce mai vrei de la mine? Să îți cad înapoi în cușcă și să mă hrănești cu iluzii? Vrei să mă  vezi că sufăr după tine și să te hrănești cu umilința mea? Vrei să dispar cât ai clipi și să apar în brațele tale? Nu se mai poate, nu se va mai întâmpla și nu mai aștepta pentru nimic în lume. Am așteptat în stație zi și noapte, pe ploaie și ninsoare să ajungi, dar acum e rândul tău. 

Ce ai? Ce ai pățit?

Simt că toate trec prin mine, simt că sunt zeci de lunetiști care-mi urmăresc fiecare pas și trag pe lângă mine, ca să-mi aducă aminte că mă văd.