Între confort și luptă

Mă trezesc buimac, memoria revenindu-mi imediat ce ochii mei s-au deschis în bătaia luminii care-mi intra în dormitor. Mi-e greu să mă trezesc pentru că tot ce am vrut să uit aseară mi s-a oferit înapoi pe o tavă, care nu, nu este micul dejun la pat. De curând m-am mutat într-un nou apartament dintr-un cartier mărginaș, din motive personale, să spunem. Camera era inundată de alb și era oarecum interesant, uneori parcă pictam doar cu privirea pereții din jurul meu. Câteva cutii țineau loc de obstacole și chiar taburele, pentru că trecuseră mai bine de două zile și nu le-am despachetat pe toate. Nu m-am preocupat să-mi cumpăr prea multă mobilă, ce-i drept aveam nevoie de un pat (pentru că de un timp nu-l prea părăsesc) și de câteva lenjerii de pat. 

    Învârtindu-mă în așternut îmi doream să nu mă fi trezit. Patul era rece, camera era rece, iar sufletul doar un congelator fără viață, dar plin de amintiri și susținut de o  sursă necunoscută de energie. Diminețile erau pline atunci când nu mă trezeam singur. Îți puteam analiza chipul adormit, te țineam strâns în brațe, și lenjeria prindea scântei în fiecare noapte. Nu regret nimic, totul a ajuns la un apogeu și sper să te bucuri de viață în continuare, chiar dacă eu n-o să pot. Ca să fiu sincer, atunci când am aflat că vrei să mă părăsești fiecare parte a corpului meu voia să țipe și te disprețuiam cu amărăciune. Nu e greu să afli că viitorul meu cu tine e condamnat de o rară formă de cancer, și crede-mă că și cel care e pe marginea prăpastiei nu îi este ușor. Te înțeleg, abia acum, dar mi-a luat câteva zile. Era goală fără tine ceea ce numeam înainte casa noastră, iar noul meu apartament nu-l pot numi casă. Ies în oraș, purtând fesul care-mi acoperă goliciunea scalpului, atât cât sunt chemat la spital. Cel mai inconfortabil pat e cel din spital, urăsc spitalul și mirosul stătut de medicamente, de aceea prețuiesc confortul din propriul meu pat și aerul curat al dormitorului.
      Deschid geamul de la dormitor ca în fiecare dimineață, dar de data aceasta stau și privesc spre marea de mulțime. Patul era același, lenjeria era aceeași, dar eu nu eram la fel. În tot acest timp am înțeles că trebuie să duc o luptă, și nu, nu era lupta ta iubito, înțeleg de ce te-ai hotărât să pleci, doar că sper să nu mă uiți niciodată. Este doar lupta mea, eu și incurabila boală...și se vede cine câștigă.