Scriitorul începe cu descrierea unui context desprins parcă din filmele de acțiune, mai exact un jaf care nu decurge conform planului. ,,Spărgătorul de bănci” ajunge într-o scara de bloc și ulterior la o vizionare de apartament, organizată cu o zi înainte de revelion. De aici și până la o luare de „cei mai răi ostatici de pe pâmânt” involuntară nu mai e decât un pas. Însă, în ciuda acestui context nefavorabil și deloc confortabil pentru „victimele” noastre, autorul reușeste să le dezvăluie personalitățile umane pestrițe, care își poartă traumele din trecut cu ei, posibile frici, dar și îngrijorări cu privire la viitor. Aceștia devin brusc dezbrăcați de orice aparențe înșelătoare, prezentându-se ca fiind vulnerabili, temători și plini de neliniști interioare. pentru ca mai apoi, să ajungă să ia decizii pe baza sentimentelor în ciuda rațiunii.
„În ziua de azi, se așteaptă incredibil de multe de la noi. Tot timpul. Trebuie să ai o slujbă, o locuință, o familie, trebuie să-ți plătești impozitele, să porți chiloți curați și să ții minte parola de la afurisitul ăla de wi-fi. Unii dintre noi nu reușesc niciodată să controleze haosul din jur, așa că viața merge înainte fără voia noastră. Pământul gonește cu două milioane de kilometri pe oră prin spațiul cosmic, iar noi tremurăm cuprinși de panică, aruncați pe te miri unde, ca niște șosete rătăcite. Inimile ne sunt ca de săpun, ne alunecă din mâini în care ne destindem un pic, se avântă, se îndrăgostesc și sunt frânte la întâmplare. N-avem niciun control. Așa că învățăm să ne prefacem tot timpul – la serviciu, în căsnicie, în relația cu propriii copii și în orice altceva. Ne prefacem că suntem normali, că avem cultură generală, că înțelegem ce înseamnă «grad de îndatorare» și «rata inflației». Că știm cum funcționează sexul. Adevărul este că despre sex știm la fel de multe ca despre cablurile USB – cu bazaconiile alea mici nimerim mereu doar de la a patra încercare în sus («Greșit. Greșit. Greșit. ACU’ a intrat!»). Ne prefacem că suntem părinți buni, deși, de fapt, tot ce facem este să le dăm copiilor mâncare și haine și să țipăm la ei dacă bagă în gură o gumă de mestecat găsită pe jos. Am avut cândva un acvariu cu pești, dar au murit toți și adevărul este că nu știm despre copii mai multe decât știm despre pești, iar responsabilitatea ne înfricoșează de moarte, din sculare până-n culcare. N-avem niciun plan, doar încercăm să facem față încă unei zile, fiindcă mâine vine alta. Uneori ne doare, ne doare al naibii de tare, din niciun alt motiv decât acela că propria piele ni se pare străină. Uneori ne cuprinde panica, fiindcă avem facturi de plătit și trebuie să fim maturi, dar nu știm cum și e atât de groaznic și de înnebunitor de simplu să tot dai rateu străduindu-te să fii om mare. Toți iubim pe cineva și toți am trecut prin nopți de disperare, în care n-am putut dormi și în care ne-am gândit unde să mai găsim resurse ca să putem continua să fim oameni. Iar asta ne împinge uneori să facem lucruri care, pe urmă, sunt de neconceput, dar care, în clipele acelea, par singura cale.”
Cumva, ulterior finalizării romanului am reușit să fac o pararelă între evenimentele din acestă carte și realitatea ultimilor doi ani, aici referindu-mă pe de o parte, la perioada de lockdown, când cu toții am fost nevoiți să ne izolăm în propriile locuințe, context ce favorizează ca anxietățile, vulnerabilitățile și temerile noastre să ni se intensifice, iar pe cealaltă parte captivitatea ostaticilor în apartamentul scos la vânzare, care este o reală situație în care individul este îngrădit. Ambele contexte pot avea trasături comune, benefice în pofida aparențelor inițiale nefavorabile, pe care autorul reușeste să le descrie facil și empatic. Astfel, ni se dezvăluie în fața ochilor personaje dezbrăcate de orice aparențe false, umane și cu caracteristici ușor de identificat chiar în propria noastră persoană. Gândurile finale cu care romanul m-a lăsat au fost de introspecție, de optimism, dar și alături de o lecție: și anume că, în spatele unor fapte pe care oamenii le săvărșesc, uneori se află o disperare alături de o intenție nevinovată.
„Adevărul? Nu există adevăr. Tot ce am înțeles despre limitele universului este că nu există. Tot ce știm despre Dumnezeu este că nu știm nimic. Și tot ce i-a cerut o mama, care era și preot, familiei sale e simplu: Să facem tot ce putem. Să plantăm azi un măr, chiar dacă știm că mâine e sfârșitul lumii. Să-i salvăm pe cei pe care îi putem salva.”
Nota: 9.5/10 Titlu: Oameni Anxioși
Autor: Fredrik Backman
Editura: Editura Art (inprintul Musai)
Recenzie: Simona
Comentarii
Trimiteți un comentariu