„Este o poveste despre corpul meu, despre foamea mea, dar în cele din urmă, este o carte despre a dispărea și a te pierde, și despre a vrea atât de mult să fii văzută și înțeleasă. Este o carte despre a învăța, oricât de lent, să-ți dai voie să fii văzută și înțeleasă.”
Este greu să analizezi și să împărtășești o opinie despre o carte de non-ficțiune cum e cea de față. Dacă n-aș fi știut tematica autobiografiei, nu cred că aș fi putut lega la prima vedere o conexiune între titlul cărții și subiect. Cum spune spre final și Roxane, i-a fost foarte greu să scrie și să publice această carte autobiografică, pentru că scriind ajungi să descrii și să retrăiești acele momente nefaste ale vieții care sunt sursa cicatricilor, rănilor încă deschise și bineînțeles motivele pentru care ajungi să duci o luptă internă între corp și minte, corp și suflet și așa mai departe.
Corpul este văzut ca o hartă și în același timp ca un corp străin. Îl consider corp străin deoarece este partea fizică vizibilă care reflectă faptul că Roxane este o supraviețuitoare, iar în același timp este o condiție impusă a traumei sale, devenită din ce în ce mai vizibilă în timp. Roxane vorbește despre cum corpul ei s-a transformat după traumă, cum a clădit între ea și băieți un zid, provocându-și o „foame” continuă pentru a nu mai atrage sexul opus. Această hotărâre a condus-o la o stare care nu mai putea fi stăpânită și acest lucru în sine a rezultat o respingere socială, nefiind conform standardelor. După viol, Roxane vede ca defensivă transformarea propriului corp, deoarece atracția sexuală este legată de corp. Din punctul meu de vedere, această decizie nu a fost una spontană, având în vedere că după viol a apărut în viața ei bullying-ul și slut-shamingul, iar în loc să fie protejată, era încă o dată rănită. Copul este văzut ca o entitate hrănită cu momente, amintiri, coșmaruri, este o oglindă a dimensiunii temporale.
„Ceea ce trebuie să știți este că viața mea este sfâșiată în două bucăți inegale. Există înainte și după. Înainte de a lua în greutate. După ce am luat în greutate. Înainte de viol. După viol.”
„Am trăit în acest corp refractar mai bine de douăzeci de ani. Am încercat să mă împac cu acest corp. Am încercat să iubesc sau cel puțin să tolerez acest corp într-o lume care nu are decât dispreț pentru el. Am încercat să depășesc traumatismul care m-a obligat să creez acest corp. Am încercat să iubesc și să fiu iubită. Am încercat să trec sub tăcere povestea mea într-o lume în care oamenii pleacă de la principiul că știu care este explicația corpului meu sau a oricărui corp gras.”
„Povestea mea îmi aparține și adesea mi-ar plăcea să o pot îngropa destul de adânc pentru a mă putea elibera de ea. Dar. S-a întâmplat acum treizeci de ani și, inexplicabil, încă nu m-am eliberat.”
 |
| @cartialese instagram |
„Nu știm neapărat cum să reacționăm la povești despre orice fel de violență, pentru că este greu să acceptăm că violența este pe cât de simplă, pe atât de complicată, că poți iubi pe cineva care îți face rău, că poți sta lângă cineva care îți face rău, că poți fi rănit de cineva care te iubește, că poți fi rănit de cineva complet necunoscut, că poți fi rănit în atât de multe feluri, pe cât de îngrozitoare, pe atât de intime.”
„În zilele cele mai bune, când mă simt pregătită de luptă, vreau să schimb felul în care lumea reacțonează la felul în care arăt, pentru că rațional știu că trupul meu nu este adevărata problemă. Dar în zilele proaste uit să-mi separ personalitatea, nucleul a ceea ce sunt, de corpul meu. Uit să mă apăr de cruzimea lumii.”
Nota: 10+/10
Titlu: Foame. Memoriile corpului (meu)
Autor: Roxane Gay
Editura: Black Button Books
Recenzie: Claudiu
Comentarii
Trimiteți un comentariu