Vă puteți abona să primiți postările prin e-mail

4/05/2021

RECENZIE: Sticletele de Donna Tartt Recenzie

„Pe vremea când mă aflam încă în Amsterdam, am visat-o pe mama pentru prima oară după foarte mulți ani.”
 
     Mi-a trezit atât de multe amintiri și coșmaruri această carte, încât mi-a fost greu să o citesc constant și de aceea nu am reușit să o termin foarte repede, pentru că mi-a luat foarte multe luni să o termin. În ultima zi din an eram hotărât să o termin, fiindcă nu-mi doream (refuzam) să intru în noul an cu romanul încă necitit. Motivul pe scurt ar fi că pentru mine, cum se spune în engleză, it hit too close to home. Când am fost la cinema să văd filmul sala era pustie și ajunsesem atunci la jumătatea cărții (cumva aveam tema pe jumătate făcută). Atunci am avut un moment cathartic, mă emoționase foarte mult filmul și nici în momentul de față nu înțeleg de ce criticii l-au desființat, pentru că a devenit unul dintre filmele mele preferate.

      Povestea este cea a lui Theodore Decker, care în preadolescență își pierde mama, iar această experiență tragică conduce spre un lanț de evenimente nefericite. Ceea ce îi intensifică și mai mult pierderea mamei este faptul că în permanență se învinuiește că el este motivul principal pentru care și-a pierdut mama,, pentru că în acea zi ploioasă ea nu trebuia să cutreiere pe străzile New York-ului și să-și găsească un adăpost temporar la Muzeul de Artă. În timp ce Theo admira picturile, pentru un moment se desparte de mama lui, iar câteva momente mai târziu o explozie are loc în interiorul muzeului. Atacul produs în ziua respectivă i-a răpit mama, iar în timp ce se trezește printre ruinele muzeului, un bărbat îi oferă ceva și îl îndeamnă să ia o pictură neatinsă de impactul exploziei. Acea pictură era „Sticletele”. Pierdut și inconștient că ceea ce face e un furt, Theo face ce i-a sugerat bărbatul și urmeză indicațiile, și crezând ca mama lui face parte din supraviețuitori. 

„Căci în partea cea mai adâncă, mai de nezdruncinat a ființei mele, rațiunea era lipsită de orice folos. Ea era regatul dispărut, acea parte neștirbită din mine pe care o pierdusem odată cu moartea mamei.”
„Îmi place să cred că sunt o persoană sensibilă (așa cum bănuiesc că ne place tuturor), astfel că, în timp ce aștern toate astea pe hârtie, mă simt întru câtva tentat să schițez o umbră furișându-se asupra noastră. Dar, în realitate, eram surd și orb la viitor; singura mea grijă, covârșitoare, era ședința de la școală.”
„Urechile îmi țiuiau, îmi țiuia corpul întreg - o senzație intens neliniștitoare; oasele, creierul, inima îmi zuruiau toate ca un clocot lovit. Slab, de undeva de foarte de parte, zbieretul mecanic al alarmelor răzbătea constant și impersonal. Nu-mi dădeam seama dacă sunetul venea dinăuntrul sau din afara mea. Aveam sentimentul acut că sunt singur, într-un peisaj mort de iarnă. Nimic nu avea logică în nici o direcție.”

       Mi-a plăcut enorm „Sticletele” pentru că m-a cuprins un catharsis extraordinar atunci când citeam romanul, m-a făcut să empatizez foarte mult cu Theo și întreaga călătorie inițiatică. Un alt element care mi-a atras atenția de la bun început a fost stilul scriitoarei și tema principală sau motivul aș putea spune, care-mi amintea foarte mult de Charles Dickens (am aflat mai apoi că e scriitorul ei preferat). Am considerat că „Sticletele” era „Marile Speranțe” ale secolului nostru.
Incipitul romanului pentru mine a fost memorabil. Acesta este de fapt un moment din ultima parte a romanului, fiindcă îl descoperim pe Theo, vulnerabil, ca adult, care nu poate să se detașeze de trecut. Apoi, ca o incursiune în timp, Theodore își povestește viața pornind de la incidentul din Muzeu și până la momentul incipitului. Pe lângă povestea protagonistului, „Sticletele” mi-a stârnit interesul pentru Artă, pentru că sunt o mulțime de note de subsol despre curente, picturi, pictori, astfel încât m-a făcut să îmi cumpăr alte cărți cu aceeași tematică.
         Cu toate că romanul este structurat în cinci părți, povestea lui Theo poate fi secționată în concordanță cu etapele vieții sale și anume, preadolescența  înainte și după moartea mamei, adolescența în Nevada, întoarcerea la New York și deplasarea la Amsterdam. Donna Tartt recurge și la simbolism în ceea ce privește tabloul luat din ruinele muzeului, pentru că mi-am imaginat pictura ca o ancoră pentru Theo, care-l echilibrează în momentele sale grele, iar pierderea tabloului înseamnă dezechilibru. haos, asociat cu moartea mamei.
         Personajele sunt variate, de la aristocrați, la clasa de mijloc și până la parveniți, iar acest lucru mi-a plăcut foarte mult, pentru că Theo descoperă multe fațete ale umanității prin acești oameni și astfel creează un fel de barieră între el și ceilalți. Prin condiția lui socială și marginalizarea lui față de ceilalți după moartea mamei și mutarea la Las Vegas, îl vedem pe Theo și ca outsider, ca persoana de la margine care încearcă să revină la același statut sau chiar să-și depășească condiția. În ceea ce privește numele personajelor sau rolul lor în roman, nu am putut să nu compar unele personaje cu cele din „Marile Speranțe”: pe doamna Barbour am văzut-o ca o Doamna Havisham contemporană pe care Theo a văzut-o ca o figură maternă după ce a fost luat sub aripa familiei; Pippa este prima dragoste a lui Theo, iar numele face referință la personajul principal din romanul lui Charles Dickens. 
       Tematica este vastă, având în vedere că „Sticletele” este un roman despre inițiere, familie, prietenie, dragoste și etică. Inițierea pentru Theo este într-o lume fără mamă și cu un tată abuziv, iar mai apoi inițierea acestuia capătă alte ramificații, ca orfan. Dragostea este ilustrată cu multe fațete, cea adolescentină și experimentală, dragostea la prima vedere și dragostea convențională, bazată pe aparențe. Pentru mine cea mai interesantă și importantă temă este inițierea pentru că incorporează și celelalte tematici, deoarece Theodore trăiește totul pe pielea lui, învață din greșeli și „plutește în derivă” prin viață, încercând să supraviețuiască și să depășească bariere până se lovește de ceva care-l acaparează cu totul. Secretul său care în același timp reprezintă un plasture care acoperă o rană fără s-o vindece, scapă de sub control atunci când ceea ce credea el este năruit și se află între viață și moarte.
Romanul este unul din preferatele mele, la fel și filmul. M-a convins că trebuie să citesc și celelalte romane ale Donnei Tart. Vă recomand și filmul, eu unul fac parte din minoritatea care adoră filmul, pentru că din punctul meu de vedere regizorul a ăcut tot ce a putut el pentru a mima esența romanului pentru marele ecran.


Nota: 10+/10 
Titlu: Sticletele
Autor: Donna Tartt
Editura: Editura Litera
Recenzie: Claudiu








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate