Vă puteți abona să primiți postările prin e-mail

3/08/2017

Filmul Ana, mon amour Recenzie

„De când am intrat la Litere, de fapt de aproape un an, am cunoscut o fată...”

     M-am dus la cinema neștiind că acest că este o ecranizare după romanul Luminița, mon amour de Cezar Paul-Badescu. Filmul ilustrează relația Anei cu Toma, doi studenți la Litere, care pare damnată încă de la început, când Anei i se face rău pentru că-și uitase pastilele și începe să aibă un atac de panică bizar. Prin scena intimă, explicită de la început, filmul anunță că se va coborâ în rădăcinile acestei relații care pare desprinsă din realitate și ilustrată pe marele ecran. După câteva minute, spectatorul realizează că filmul nu este liniar deoarece sunt scene de la începutul relației, înainte de căsnicie, dar și în prezentul narațiunii, majoritatea filmului fiind o ramă produsă psihanalitic. De la bun început avem în gând întrebarea De ce suferă Ana, de depresie, de anxietate? dar și Ce a cauzat-o? Filmul explorează și această luptă cu boala a Anei și cum Toma nu-și pierde speranța în ea, cu toate că părinții nu sunt de acord cu relația acestora.



”Mi se pare important să înțelegeți ce anume v-a ținut lângă Ana.”

Ana, mon amour se adâncește în miezul unei relații atunci când apare un factor extern, cum ar fi boala, iar în cazul nostru nu una oarecare, o maladie neînțeleasă nici acum în întregime de societatea actuală. Filmul face diferență între iubire și „agățare” (cum spune și Ana în film), pentru Toma, Ana pare a fi un caz de care trebuie să aibă grijă. Trauma Anei rămâne un mister, putem doar presupune că a fost agresată din copilărie, iar această boală de care suferă ar putea fi transmisă pe cale ereditară. Ce am remarcat și m-a impresionat a fost dualitatea de ton al filmului pentru că există un ton serios, al analizei, dar și un ton deschis, plin de umor (scene din viața de cuplu. scena întâlnirii cu părinții).
Filmul m-a impresionat prin ilustrarea explicită vieții de cuplu de la inițiere la final, dar  și prin perspectivele multiple folosite în prezentarea unei relații. Regizorul Călin Peter Netzer prezintă aspectul crud, pe care încă îl au oamenii asupra persoanelor care suferă de depresie sau anxietate. Mi-a plăcut enorm cu au jucat actorii, în special actrița Diana Cavallioti cu scenele în care era mistuită de boală. M-a surprins și faptul că în film a jucat Adrian Titieni, mult apreciat de mine, mai ales după ce-am văzut filmul Bacalaureat. Misterul nu este clarificat, ceea ce dă de gândit, iar aspectul de poveste în ramă dă de gândit. Sper ca acest regizor să aibă din ce în ce mai multe proiecte cinematografice. 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate