Care mi-e destinatia?

     Urc în autobuz și mă așez pe scaunul de culoare spălăcită. Autobuzul pornește, dar parcă umbra mea rămâne în urmă făcând pereche cu întâmplările nefaste ale zilei. Nu mă obosesc să mă uit la figurinele umblătoare de trotuar, nici măcar la reflecția fantomatică din geam pentru că nu sunt sigur dacă sunt chiar eu. Mă ambiționam să mă urc în acest autobuz pe care-l numeam destin, să fiu purtat spre destinația mea, însă simt că lumea a fost inundată de o cerneală neagră. Uneori mă uit fix, uit să clipesc de parcă mi-e frică de ceva, și cu toate că nu mă clintesc, inima mea poartă un război. Lipsa de încredere mă face să chestionez drumul, pentru că încredere a mai fost, iar destinația aleasă nu era decât o prăpastie.

Autobuzul nu s-a oprit încă.