Vă puteți abona să primiți postările prin e-mail

3/12/2014

Esența pierdută a vieții


    Ziua de 12 martie a fost una ciudată și neașteptată din multe puncte de vedere. Am avut o stare de nesomn, cu toate că am văzut un film, am citit dintr-o carte, cu greu a început să-mi vină somnul la 4 dimineața. M-am trezit la ora 7:00, cu trei ore la bord dormite și așa am plecat la școală. Ați pățit vreodată să simțiți că ceva urmează să se întâmple și chiar nu vreți să vă dați jos din pat? Cazul de față poate fi un exemplu.
   
  În momentul de față nu mă simt în stare de nimic, mă gândesc la sufletul fetei care în această dimineață a hotărât să-și pună capăt zilelor. Alexandra era în clasa a XI-a, nu o cunoșteam bine, doar de pe facebook și ne întâlneam rar prin liceu, dar nu-mi imaginez că viața mea și a colegilor mei merge mai departe în timp ce a ei s-a sfârșit. Nu știu ce bătălie se afla în sufletul ei, iar oamenii vorbesc despre tot felul de teorii, dar până la urmă nimic nu mai contează, trupul ei s-a răcit, nu-i vom mai vedea ochii albaștri, pătrunzători niciodată. Sunt de părere că nu trebuie să judecăm pe nimeni, dar putem preveni astfel de tragedii și mă gândesc dacă puteam face ceva cu puțin timp în urmă s-o ajutăm. Regret că nu am văzut-o de prea multe ori și că poate n-am observat starea ei de spirit. Așa cum sunt eu timid câteodată, aș fi putut să încerc și s-o ajut. E chinuitor, de neimaginat ce-a putut să facă o fată ca ea, dar asta nu înseamnă că trecerea ei în neființă trebuie să devină un nou topic pentru un oraș, mă dezgustă acest lucru.
      Cu toții suntem predispuși la greșeli, suntem oameni și nu suntem perfecți, dar nu trebuie să ne pierdem niciodată esența vieții. Orice-ar fi, nu trebuie să ne luăm viața. Dumnezeu să te ierte Alexandra.

Un comentariu:

Persoane interesate